ATACURILE DE PANICA

Atacurile de panică reprezintă apariţii sau intensificări bruşte ale anxietatii, acompaniate de cel putin 4 până la 13 simptome somatice şi/sau psihice.
Observaţiile clinice au evidenţiat atacuri care apar în anumite situatii, în timp ce altele apar din senin.

Eu sunt Luana, am avut primul atac de panică acum 5 ani. La iesirea din locuinţă m-a luat o ameţeală cumplită, cu stări de greaţă, iar inima a început să bată din ce in ce mai tare. Aveam nişte palpitaţii şi o stare pe care nu puteam să o controlez. M-am urcat într-un taxi şi vă spun sincer, am crezut că mor până la spital, am crezut că o să fac infarct. Am ajuns la urgenţă, mi-au făcut un calciu şi m-au trimis acasă. Am uitat repede această întâmplare pentru că atunci habar nu aveam ce înseamnă un atac de panică, fiind prima oară când am păţit acest lucru. Au urmat şi alte atacuri de panică minore, dar de fiecare dată când ajungeam la urgenţă îmi făceau calciu şi mă trimiteau acasă. Până într-o zi când stăteam în pat şi îmi amorţise tot corpul, simţeam cum mă duc... Mă schimbasem la faţă, mă albisem. Şi de atunci au început problemele mele, care în timp s-au agravat. Am început să am AMEŢELI,  PALPITAŢII , FRICĂ DE MOARTE, STARE DE LEŞIN, SUFOCARE, NOD ÎN GÂT, DURERI DE CAP, aveam impresia că mă ţine ceva în piept. Mă duceam în fiecare zi la urgenţă şi după ce au văzut că mă prezint des, au zis că am atacuri de panică şi să mă duc la un specialist, să iau pastile de calmare. M-am dus la un psiholog, dar am refuzat sa iau pastilele date pentru ca erau foarte tari. În schimb, am luat de la o farmacie naturistă nişte pastile care m-au ajutat atunci să trec mai uşor peste probleme (Anxin si picaturi Cygnus).
După ce am avut mai multe experiente neplăcute cu atacurile de panică prin toate locurile pe unde mergeam, m-am  izolat. Nu mai mergeam la mall-uri, nu mai mergeam la plajă, stăteam tot timpul cât mai aproape de spital. Nu mai ieşeam seara, nu mai conduceam, mergeam peste tot însoţită de o sticlă cu apă, altfel intram în panică. Numai eu stiu ce greu mi-a fost. Unii înteleg, altii nu. Aşa cum a fost cazul soţului meu, care a înţeles o scurtă perioadă de timp, până s-a săturat de plimbările mele noaptea şi ziua, pe la spital. Dacă mă durea puţin capul intram în panică. Dacă mor, dacă fac atac cerebral? Îmi puneam multe întrebări de câte ori mă durea câte ceva. DAR...NU am murit, NU am leşinat...NU am păţit nimic. Doar că m-am agitat...degeaba. Am pierdut timpul  pe la spitale şi bani aruncaţi aiurea pe analize, unele inutile, RMN, toate felurile de eco. De fapt..m-am controlat din cap până în picioare. Şi nu am găsit nimic deosebit. Toată povestea asta a durat câţiva ani...La început, atacurile de panică au fost mai mici şi mai rare, după doi ani s-au agravat. Acum sunt bine şi încerc să ajut persoanele care trec prin asa ceva. Să le ajut cu un sfat, să le ascult, într-o perioadă când cei din jur nu te înteleg. Cu ajutorul lui DUMNEZEU o să vedeţi că o să dispară aceste probleme. Vă doresc multă sănătate tuturor!